Ceausescu si Juan Carlos - performante egale: noua ursi

Motto: „Moartea voinicului de mana calicului“ – zicala romaneasca

Dupa ce prin grija Guvernului Nastase, romanii au fost si sunt batjocoriti la cules de capsuni in Spania, a venit randul faunei carpatine la a fi batjocorita – cu ajutorul acolitilor Puterii – de catre un ucigas cu „sange albastru“. El se cheama Juan Carlos I de Borbon si, pe langa faptul ca e rege al Spaniei, cu siguranta se afla la varsta critica la care prostata-i aminteste de tinerete. Fiindca, daca n-ati stiut, prostata masculilor speciei homo sapiens este principalul dusman natural al rinocerilor in Africa, al tigrilor in Asia si al ursului brun in Europa, continent in care, dupa unii geografi, s-ar afla si Romania.

Gratiei cuminteniei acestei ascunse glande – lingura cu fibre musculare in structura – jetul urinar, ca si alte jeturi – este aruncat la doi metri, la varsta adolescentei, ba chiar si mai apoi. Dupa 30-40 de ani insa, barbatii constata ca vigoarea acestei manifestari fiziologice nu mai este ce a fost odata, dar nu se ingrijoreaza, amagindu-se cu spusa psihologilor, ca ar fi la „anii adevaratei maturitati si creativitati“. Cand implinesc o jumatate de secol abia, incep sa-si puna intrebari despre balistica proprie. Vanatorii sunt primii care observa schimbarea acesteia, fiind, fireste, mult mai obisnuiti cu notiunile de tir in general, ei nascand – despre pusca – o tragica zicala: „Nu mai merge cum mergea, nu mai trage cum tragea“. Explicabil: la cinzeci de ani, mana mai tremura, vederea slabeste.
Cu ingrijorarea pe chip se prezinta la doctor. Ecografia sau tuseul rectal – pentru cei care-l prefera – pun nemilosul diagnostic: adenom de prostata.

Vestea cade ca o ghilotina peste proiecte, peste ambitii, peste vise – inclusiv peste cele erotice. „Cu siguranta doctorul asta se insala“ – isi spun si pleaca la consult spre un altul, dar diagnosticul e implacabil: prostata isi face de cap. Este momentul crucial in care ea, prostata, ani de zile ignorata, nestiuta, modesta, devine un fel de nou membru al familiei, sau la burlaci, un fel de nevasta cicalitoare: „Nu manca piper, nu bea palinca, nu bea vin! Nu asta, nu asta, nu asta!“. E lesne de inteles ca si alte vicii, mai putin inocente, devin interdictii, sau se cer a fi practicate cu o cerebrala prudenta, fapt care atrage de data asta reprosul adevaratei neveste sau, pentru burlaci, al concubinei. Viata devine „bun pierdut“ si individul, brusc, simte ca e un infrant. Nevoia de victorii devine un imperativ terapeutic, asemenea unui drog, spre a dovedi si spre a-si dovedi ca nu e terminat. Si alte complexe adormite se rascoala acum. Si, cum „concurentii“ tineri vin din urma, barbatului cu adenom de prostata nu-i ramane decat vanatoarea. Daca a fost vanator de iepuri si prepelite, devine vanator de „vanat mare“. Daca n-a fost deloc vanator, atunci se face si, fara alta ucenicie, revendica impuscarea „fiarelor“: rinoceri, tigri, ursi. Intr-un fel e de inteles: mana si ochiul slabesc si trimiterea unui glont intr-un animal cat dulapul, prin luneta e mai usoara decat tirul la sitari…
In Africa, pana azi, cornul rinocerilor – simbol de virilitate – a fost facut praf, o data cu rinocerii, de catre pasionatii cu prostata mare, incredintati de virtutile sale afrodisiace. In Asia, oasele vandute prin spiteriile imbecil-traditionale chinezesti, au imputinat felina la limita extinctiei. Cadavrele, implicit, au devenit trofee.

In Europa de Vest, mai peste tot, ursul a disparut prigonit de „barbati“. Pirineii mai adapostesc vreo zece exemplare, strict protejate, pe care, ridicol, ibericii le disputa cu „cocosul galic“. Izolati, stramtorati de „civilizatie“, in epoca rutului, ursii Spaniei sunt constransi la cosanguinizare. Ca si regii Spaniei, ale caror chipuri dismorfice au ramas pe panzele lui Velásquez. Degenerand, ursii, acolo, au ajuns mici de statura, regii doar mici la minte.

Regele Juan Carlos I de Burbon are 66 de ani. O varsta cand, indubitabil, are prostata multa si minte mai putina decat la douazeci. Si, fiindca Spania l-a luat lumii pe Don Juan, performerul balisticii masculine, nascator de melancolii virile-n epigonii regali, alteta-sa a venit la vanatoare in Romania. In urma escapadei monarhului au fost ucisi noua ursi, printre care si o ursoaica gestanta. Doi ursi, raniti si negasiti, se chinuie la ora la care scriu – cu glontele „albastru“ in maruntaie – undeva prin sihastriile Cormosului. Naditi si adunati de pe sute de kilometri, ursii asasinati de „nobilul“ tragaci, puteau fi la fel de eficienti terminati cu o bomba, ca cea din gara Madridului. Un lup si trei mistreti au completat atentatul la biodiversitate, din 9 octombrie 2004, de la Covasna – Romania, Europa.
Prin anii ’50, Nikita Hrusciov, secretar general al PCUS, urmasul lui Stalin, a venit la vanatoare in Romania. A impuscat un urs si, fericit peste masura, a oprit vanatoarea, facand cinste tovarasilor. Un urs, unul singur, ii fusese de ajuns. Dar el era un simplu dictator, stiind pesemne ca dictatorilor nu li se iarta nimic.

Coada de topor autohtona se cheama ABIES HUNTING si e o firma de vanatoare, condusa de Arpad Sarkany. Patronul trebuie vazut: e gras, scrobit si umbla in jeep 4x4, cu sofer si angajati. Unii, in Romania, s-au privatizat facand o brutarie, altii o croitorie. El s-a privatizat pe ursii tarii. Dumnezeu a dat, Carpatii au pastrat si el mijloceste uciderea ursilor. E simplu si fara bataie de cap. Acolitii sai oficiali sunt Ion Dumitru, directorul general Romsilva, amicul doamnei Dana Nastase,, Adam Craciunescu, secretar de stat „la paduri“ si „rafinatul“ Daea ministrul Padurilor, finul socrului lui Adrian Nastase. Afacerea e oarecum in familie: intre Casa Regala a Spaniei si casuta din Tartasesti. Sangele „albastru“ si tulburelul din vine se atrag. Despre cat de performanta e vanatoarea la urs vorbeste limpede „O istorie a literaturii cinegetice romane“, trudita de Gabriel Cheroiu. Citand din memoriile fruntasului taranist Iosif Sterca Sulutiu, autorul nareaza o astfel de isprava, la care un muribund a luat parte, ca ultima dorinta: „L-au dus cu pat cu tot la potec, l-au asezat dupa pofta inimii, punand si pusca langa el. Tarziu, dupa tunetul infundat al armei, ursul zacea mort la gura rapotecului. «Tata, bucura-te, ursul e mort!» Tata n-a mai raspuns. El avusese atata tarie pana a impuscat ursul, apoi in scurt timp s-a stins lin“. „Moarte voinicului de mana calicului“ – spune, aspru, o zicala romaneasca.
O mostra de prostie si ambitie pe care numai nevoinicii si complexatii o mai pot avea astazi.
De ce am scris in titlu despre coroana patrata? Ca sa se potriveasca pe augustul cap.

 Nicolae R. Daramus